Nervi de primavara!
Aer de primavara, muguri abia incoltiti, un soare anemic si eu, eu care abia astept sa ma plimb dar NU singura. Nu vreau singura, nu imi place singura! Imi suna telefonul. Nimic neobisnuit. Sotul. Aceasi discutie. "Cand vii acasa?" "Nu stiu, ca am multa treaba" "Iei tu paine sau eu?" "Ia tu, caci nu am cu ce" "Dar cum? Nu mai aveai 500.000?" "Am luat benzina de ei" "Bine, vorbim acasa" "Pa pa! Te iubi!" Si zdrang! ii inchid telefonul fara sa apuc sa ii spun ca "Da, si eu te iubi!". Nu-i nimic. Este obisnuit. Se bucura ca totusi nu i-am reprosat faptul ca iar nu adus gunoiul (este treaba lui gospodareasca), ca iar a vorbit cu maica-sa (desi stie ca ma irita). ca iar, ca iar...
Nimic nou. Abia avem 2 ani de "relatie", dar parca am stat toata viata cu el. Este un sentiment cald si obisnuit, dar cred ca pentru asta il iubesc atata. Este coltul meu de liniste in care ma regasesc in fiecare zi, nu imi da "zbucium" sufletesc, este pe scurt omul meu.
Il consider necesar in viata mea, imi "neutralizeaza" toti nervii, nervii mei, de care sunt asa de mandra. De cateva zile, nu mai "comunic" cu nimeni, nu "rezonez" pe aceeasi lungime de unda. Parca as fi defazata fata de restul lumii: mama (care de obicei ma crede Gigi contra), sister (Doamne! ce de batai am mai avut cu ea), colegele (prea mult estrogen strica!), pacientii, restul corpului medical din spital...
Fiecare zi cu rutina ei. De luni si pana vineri pot trasa exact pe ore programul meu. Dimineata fix la 6.45 merg sa pun de cafea. Ii scot sandvishurile mult-adoratului din frigider, ii spal un mar, il sterg bine (nu-i place sa fie ud), ii fac pachetul frumos, il las pe dulapul din bucatarie. Intre timp, doua felii de paine le asez in toaster. Ii pun pe o tava micul dejun, fac si cafeaua (ness, caci mie asa imi place) si merg in camera unde mult-adoratul a dat deja drumul la televizor. Pe PROTV, as usual. Incepe negocierea: daca trebuie sa se barbiereasca, eu strang asternutul de pat. Daca nu, imi calca mie un halat si lui o camasa. Este pedant si meticulos cu imaginea lui, lucru pe care il apreciez dar il gasesc totodata enervant. Trec peste asta. Se face 7.15. Ma iau de el ca iar mesteca o ora 2 felii de paine. "Parca ai fi un copil!" ii spun deja enervata. "Ce vrei?! Mananc cat de repede pot!" Si gata! Suntem deja amandoi enervati. Se imbraca in 3 minute. Cronometrat. Eu in 10. Cel putin. Este deja 7.45. Este gata de plecare, cu cheile de la masina in mana. Eu pe jumate imbracata, abia ma machiez. Ca de obicei, eu sunt cea care intarzie. Mereu, fara exceptie.
Cu chiu cu vai, reusesc sa inchid usa de la casa. Ma uit grabita la mine, sunt in regula. Asta in timp ce sotul ma asteapta deja in masina. Pornim, dar acelasi Matiz verde ne taie calea la intersectie. Asteptam sa putem sa ne inscriem si noi in trafic, reusim sa depasim un mos taximetrist (prostul! cine i-a dat carnet??). Trecem prin fata Politiei. Ne bucuram un politai in masina oficiala nu are prioritate si este obligat sa astepte ca tot muritorul de rand la coada. Ajungem la spital. Repede, un pupic pe obraz si cobor din masina. "Sa ai grija!" "Si tu la fel!" Si gata. Mai vorbim o data la telefon peste zi, dar laconic. Telefonul costa si deocamdata nu avem bani. De fapt, mai tot timpul nu avem, insa este o alta poveste.
Seara (dupa-masa?) la 5.45 suna ca pleaca de la serviciu. "Mai iau paine?" "Nu, caci am luat eu." "Bine, atunci vin acasa" "Hai, te astept". Este un fel de a vorbi, de fapt il astept ca sa ii incalzesc mancarea. Mereu pe net, navigand mereu pe aceleasi doua forumuri de femei, cu televizorul pe Realitatea TV (ce vreti daca imi place sa fiu informata?) si ascultand Radio Deea. Ma simt ok, nervii mei sunt calmati. Vine, de fapt striga "Puiu, am veniiiiiit!!" Il iau in brate ca o sotie credincioasa si iubitoare ce sunt, ii scot mancarea din frigider, ii incalzesc. Intre timp, el da pe Antena, Prima, oriunde, se aseaza la calculator si isi verifica mailurile sau se mai joaca. Deja simt ca iau foc: iar nu s-a schimbat in hainele de casa, iar ma rog de el sa manance...
Revin! Caci se aproie ora cand soseste acasa si...am treaba!
Nimic nou. Abia avem 2 ani de "relatie", dar parca am stat toata viata cu el. Este un sentiment cald si obisnuit, dar cred ca pentru asta il iubesc atata. Este coltul meu de liniste in care ma regasesc in fiecare zi, nu imi da "zbucium" sufletesc, este pe scurt omul meu.
Il consider necesar in viata mea, imi "neutralizeaza" toti nervii, nervii mei, de care sunt asa de mandra. De cateva zile, nu mai "comunic" cu nimeni, nu "rezonez" pe aceeasi lungime de unda. Parca as fi defazata fata de restul lumii: mama (care de obicei ma crede Gigi contra), sister (Doamne! ce de batai am mai avut cu ea), colegele (prea mult estrogen strica!), pacientii, restul corpului medical din spital...
Fiecare zi cu rutina ei. De luni si pana vineri pot trasa exact pe ore programul meu. Dimineata fix la 6.45 merg sa pun de cafea. Ii scot sandvishurile mult-adoratului din frigider, ii spal un mar, il sterg bine (nu-i place sa fie ud), ii fac pachetul frumos, il las pe dulapul din bucatarie. Intre timp, doua felii de paine le asez in toaster. Ii pun pe o tava micul dejun, fac si cafeaua (ness, caci mie asa imi place) si merg in camera unde mult-adoratul a dat deja drumul la televizor. Pe PROTV, as usual. Incepe negocierea: daca trebuie sa se barbiereasca, eu strang asternutul de pat. Daca nu, imi calca mie un halat si lui o camasa. Este pedant si meticulos cu imaginea lui, lucru pe care il apreciez dar il gasesc totodata enervant. Trec peste asta. Se face 7.15. Ma iau de el ca iar mesteca o ora 2 felii de paine. "Parca ai fi un copil!" ii spun deja enervata. "Ce vrei?! Mananc cat de repede pot!" Si gata! Suntem deja amandoi enervati. Se imbraca in 3 minute. Cronometrat. Eu in 10. Cel putin. Este deja 7.45. Este gata de plecare, cu cheile de la masina in mana. Eu pe jumate imbracata, abia ma machiez. Ca de obicei, eu sunt cea care intarzie. Mereu, fara exceptie.
Cu chiu cu vai, reusesc sa inchid usa de la casa. Ma uit grabita la mine, sunt in regula. Asta in timp ce sotul ma asteapta deja in masina. Pornim, dar acelasi Matiz verde ne taie calea la intersectie. Asteptam sa putem sa ne inscriem si noi in trafic, reusim sa depasim un mos taximetrist (prostul! cine i-a dat carnet??). Trecem prin fata Politiei. Ne bucuram un politai in masina oficiala nu are prioritate si este obligat sa astepte ca tot muritorul de rand la coada. Ajungem la spital. Repede, un pupic pe obraz si cobor din masina. "Sa ai grija!" "Si tu la fel!" Si gata. Mai vorbim o data la telefon peste zi, dar laconic. Telefonul costa si deocamdata nu avem bani. De fapt, mai tot timpul nu avem, insa este o alta poveste.
Seara (dupa-masa?) la 5.45 suna ca pleaca de la serviciu. "Mai iau paine?" "Nu, caci am luat eu." "Bine, atunci vin acasa" "Hai, te astept". Este un fel de a vorbi, de fapt il astept ca sa ii incalzesc mancarea. Mereu pe net, navigand mereu pe aceleasi doua forumuri de femei, cu televizorul pe Realitatea TV (ce vreti daca imi place sa fiu informata?) si ascultand Radio Deea. Ma simt ok, nervii mei sunt calmati. Vine, de fapt striga "Puiu, am veniiiiiit!!" Il iau in brate ca o sotie credincioasa si iubitoare ce sunt, ii scot mancarea din frigider, ii incalzesc. Intre timp, el da pe Antena, Prima, oriunde, se aseaza la calculator si isi verifica mailurile sau se mai joaca. Deja simt ca iau foc: iar nu s-a schimbat in hainele de casa, iar ma rog de el sa manance...
Revin! Caci se aproie ora cand soseste acasa si...am treaba!
posted by blackgirl0 | 6:19 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home