Zi de rahat!

I'm so fucked up. De dimineata trezita de la 6.00 pentru a ne intalni cu preotul. A cincea oara de o saptamana incoace. Si tot nu reusim sa dam de el. Deja mult-adoratul s-a enervat. Isi cauta alta biserica. Nici macar numai vrea sa mai stea de vorba cu 'nenea parinte'. Pentru el, faptul ca nu ne-a tratat cum trebuie conteaza cel mai mult. Insa se pare ca mi s-a pus mie pata pe biserica ASTA. Oare pentru faptul ca este langa noi? Nici macar nu este frumoasa, este banala/obisnuita, intunecata, mica, cu multe icoane sterse pe pereti. Nici macar nu este veche ca sa spun ca are cine stie ce valoare istorico-artistica. Neah! Se afla in centru, langa parc. De fapt, asta este principlaul motiv pentru care vreau aici. Deja ma gandesc la pozele de la nunta, la cat de frumos va fi in iulie, cu toata natura verde de langa. Si iar o dadui pe langa.
Nu m-am putut concentra pe nimic important azi. Iar m-am luat in gura (vorba vine) pe forumuri de muieri isterice. Cred ca al sa le las d.racului in pace, macar asa am timp de iubitul de Harri. Asta macar nu isi cere dreptul la replica. Si ma asteapta linistiti si cuminte in...raft pe dulap. Cand mai sterg praful de pe el.
Gata! Ca iar mi-a venit barbatul de la munca si vrea sa manance.

Azi...

...am pierdut timpul. Si pana in doishpe si dupa doishpe. Abia pe la 4 dupa-amiaza m-am apucat mai mult in graba sa: strang pat/spal vase/calc tricouri. M-a bagat in sperieti telefonul sotului ca "Acum vin spre casa!" Semn ca totusi, la mine in familie, masculul conduce. Mai degraba mi-era sila de dat explicatii cum ca el "munceste toata ziua" si eu, ca o nesimtita, stau in pat/la teveu/la calculator. Oricum, tot eu ieseam in castig de cauza (am tignalul mai ridicat) dar asta dupa nervi, discutii.
Deci, a venit, eram in plin proces de calcar rufe. Am scapat ieftin, doua tricouri erau patate "Cum? Nu ai vazut ca nu a iesit pata asta??" "Care pata?" "Cum care?? ASTA!" Era o mica pata de rugina, mica-mica, dar el a vazut-o. "Nu-i nimic! Pui Vanish pe ea si o speli!" "Eu?" "Tu ai vazut pata, tu sa o speli!" Si gata, am scapat. Mai tarziu, la reevaluarea tricourilor, si-a dat seama de ceea ce eu stiam deja: ca Vanish nu scoate petele de rugina. Acum tricourile sunt la uscat. Nu are decat sa si le calce el!
Nu am mers dupa dulapuri. Cica maine. Ca asa vrea muschiul lui 'nea Caisa, cel care mi-a promis ca-mi face dulapurile la comanda. Sper, spre binele lui, sa fie mai mult decat bune, caci altfel jar mananca! Ar fi si cazul, dupa 7 luni...
Am facut prostioare dupa care a adormit rapid. Nu m-am suparat. Abia asteptam sa intru pe net, sa mananc din ciorba mea de luni (mama! musai sa gatesc ceva maine) si sa mai scriu pe aici. S-a trezit finally, a mancat, a dormit la loc.

Stau acasa...

...in pijamale, patul nestrans, cu muzica la maxim (house desigur). Calculatorul deschis, pe aceleasi 3-4 site-uri unde "f..." timpul (vorba mult-adoratului). Norocul meu ca este plecat la munca. Pana la 4 cand trebuie sa mergem sa ridicam ceva dulapuri. Le astept de numai... 7 luni.
Asaaa! Acum am impresia ca am o groaza de timp, dar disperare! Este deja ora doishpe ziua si chiar ca voi intra in criza de timp as usual!
Mai scriu ici colo un comentariu, nimic deosebit/genial/special. Desi am accese de personalitate geniala (uneori) cand am impresia (de ce sunt singura care crede acest lucru?!) ca eu sunt normala, restul lumii anormala. Ca nimeni nu intelege ca cineva de rangul meu se naste once-in-a life-time. Chestii de egocentrism/paranoia...
Ar trebui sa ma ocup serios de invatat, dar SERIOS. Bun! Eu pricep, dar practic orice iniativa de genul acesta moare in fasa. Ba ca trebuie sa aspir/aerisesc/gatesc si alte bazaconii casnice. Ba ca am ceva important de vazut la teveu/net/revista. Nu stiu daca as putea sa renunt la televizor. M-am gandit si la varianta asta. Insa stiu ca as innebuni. Sunt construita pentru a fi informata mereu. La radio, in loc sa ascult muzica, ascult stiri. Imi exasperez masculul cand in masina butonez la posturi de radio pana gasesc stiri, indiferent ca le-am mai ascultat si inainte. Oi fi eu defecta? Pai da, daca in loc sa invat imi bat capul cu astfel de prostii.

Sunt trista :(

M-am uitat si eu azi prin pozele scrise pe CD de la nunta surorii/botezul nepoatei. M-am cautat cu infrigurare, poate-poate apar si eu intr-o poza. Din motive bine intemeiate partea mea de familie nu vorbeste cu partea cumnatului de familie. Vad o multime de poze cu sora mea (ce frumoasa este!), cu Andutzi (nepotica, o dulceata de copil), cu B.oul, P.rostul, I.diotul, T.ampitul (si astea sunt inca epitete usurele fata de ura pe care i-o port) de cumnat. Nici una cu mine, nici una cu mama. A, ba da! Iata-ma si pe mine. Langa mama, la masa. Amandoua mancand, alaturi de alti invitati. Este o poza de grup, nimic surprinzator. Si totusi, am fost la nunta/botezul asta. M-am distrat, am dansat, am urlat, am facut show. Si atunci cum de nu se vede din poze?? Parca am fost cvasiprezenta, asa cum reiese din poza cu pricina. Cuminte, la masa, incolora/inodora/insipida. Dar nu este asa! Absolut deloc. Am vaga banuiala ca asa a vrut sa ma pedepseasca D.obitocul, pe mine si pe mama. Fata (Andutzi) cand va creste nu va vedea decat faptul ca familia mamei ei nu a vrut sa se simta bine la botezul ei. Si nu faptul ca T.ampitul care ii este tata biologic i-a lovit mama la 2 saptamani de lauzie, ca nu a protejat-o, ca nu a ajutat-o. Nu vorbesc de bani, lucruri, ci ma refer la cuvinte, fapte. Offffff, inca si acum ma doare sufletul cand ma gandesc... Si ma rog sa pot uita, ca nu cumva mai tarziu, inveninata , sa ii strecor ceva vorbe urate nepotelei referitor la tata-su..
Ei si in clipe din acestea ma intorc catre mult-adorat. El este oaza mea de calm, el stie cel mai bine sa imi spuna ca suntem/vom fi prezenti in viata lui Andutzi, ca una este matusa Simona si unchiul Danut. Asa o fi??

Fara subiect

Nu am subiect azi. As vrea sa povestesc de o mie si una de nimicuri din viata mea, fiecare fiind extrem de important int-un anumit moment al existentei.
Aseara am facut o greseala trimitand link-ul bloggului meu mult-adoratului. Nu i-a placut. Nu s-a recunoscut. Ba chiar as fi inventat gesturi, vorbe, fapte. M-a intrebat daca mai stie cineva de faptul ca eu postez pe aici. M-a verificat ca nu cumva sa imi apara numele intreg sau (Doamne fereste!) adresa. Mai linistit, m-a intrebat cand mai poate citi ceva noutati. Ce sa-i spun?! Ca daca era dupa mintea mea as fi stat noaptea intreaga postand. Si plangandu-mi soarta, ca iata! sunt prea mica si cand voi creste si eu odata???
M-am culcat oarecum in ceata dupa doua guri de tuica de Braila. Toata noaptea m-am "frikinit" (vorba mult-adoratului) la toaleta, fiind o adevarata "pisorcea". Bineinteles, m-am trezit mahmura, cu mintea si mai incetosata. Si el la fel. Abia a reusit sa deschida ochii. La raportul de garda, am adormit de-a binelea in cuvintele unei colege care prezenta "relevanta guideline-urilor in tratamentul pneumoniei comunitare" studiu efectuat in Suedia. Nu am retinut nimic, decat faptul ca la noi in spital nu se fac hemoculturi, antibioticele (care este) se dau doar dupa okeiul dat de farmacie etc. etc. Am plecat la garderoba, ca dimineata nu apucasem sa ma schimb in halat. As usual, singura. Nu am de stat cu colegele la barfa, nu am lucruri importante de comunicat/impartasit. Imi iau uneltele (stetoscop, tensiometru la care-i tot pica balonasul si 2-3 pixuri din zecile pe care le port zi de zi. Ce mai! Sunt o adevarata pix-oholica).
Am urcat in camera indrumatoarei. Mult spus. Birouas in care sunt ingramadite 2 birouri, o masa de pe vremea bunicilor, 4 scaune, o canapea cu o patura uzata pe ea, niste rafturi. Ei bine, in aceasta incapere isi duc traiul zilnic 2 medici primari (indrumatoarele), 4 rezidenti, 2 asistente. Din cand in cand, mai vin alti medici rezidenti, alte indrumatoare (ce de muieri!!!), asistente, infirmiere si timid, spasit cate un pacient ratacit care nu stie (saracul!) ca nu are ce cauta Aici, in Sanctuar. El sa stea la locul lui, adica pe hol, in picioare, cu privirea aia miloaga in care se intrezareste speranta in momentul in care vede la capatul culoarului Speranta, Doctorul. Asta daca este muritor de rand. Daca nu, ei!! se schimba problema. In cazul asta pacinetul intra cu tupeu in Sanctuar, Doctorul se ridica "Buna ziua, d-na/d-l X! Ce mai faceti? Cu ce va va pot ajuta?" "Ei, un necaz!" "Vai, dar cum asa?" Si uite asa, Doctorul asculta cu interes necazul pacientului favorizat de soarta/neamuri/bani, se ridica, il conduce in salonul special, merge cu el personal la anumite analize, doar-doar numai sta la cozi. Asta-i realitatea mea, in care merg zi de zi, la locul de munca. Pana in iulie cand schimb stagiul, spitalul. Desi cred ca si atunci va fi la fel. Alte personaje, alt decor si eu. Cred ca rezidentii sunt la fel peste tot. Sau ma insel?

Nervi de primavara!

Aer de primavara, muguri abia incoltiti, un soare anemic si eu, eu care abia astept sa ma plimb dar NU singura. Nu vreau singura, nu imi place singura! Imi suna telefonul. Nimic neobisnuit. Sotul. Aceasi discutie. "Cand vii acasa?" "Nu stiu, ca am multa treaba" "Iei tu paine sau eu?" "Ia tu, caci nu am cu ce" "Dar cum? Nu mai aveai 500.000?" "Am luat benzina de ei" "Bine, vorbim acasa" "Pa pa! Te iubi!" Si zdrang! ii inchid telefonul fara sa apuc sa ii spun ca "Da, si eu te iubi!". Nu-i nimic. Este obisnuit. Se bucura ca totusi nu i-am reprosat faptul ca iar nu adus gunoiul (este treaba lui gospodareasca), ca iar a vorbit cu maica-sa (desi stie ca ma irita). ca iar, ca iar...
Nimic nou. Abia avem 2 ani de "relatie", dar parca am stat toata viata cu el. Este un sentiment cald si obisnuit, dar cred ca pentru asta il iubesc atata. Este coltul meu de liniste in care ma regasesc in fiecare zi, nu imi da "zbucium" sufletesc, este pe scurt omul meu.
Il consider necesar in viata mea, imi "neutralizeaza" toti nervii, nervii mei, de care sunt asa de mandra. De cateva zile, nu mai "comunic" cu nimeni, nu "rezonez" pe aceeasi lungime de unda. Parca as fi defazata fata de restul lumii: mama (care de obicei ma crede Gigi contra), sister (Doamne! ce de batai am mai avut cu ea), colegele (prea mult estrogen strica!), pacientii, restul corpului medical din spital...
Fiecare zi cu rutina ei. De luni si pana vineri pot trasa exact pe ore programul meu. Dimineata fix la 6.45 merg sa pun de cafea. Ii scot sandvishurile mult-adoratului din frigider, ii spal un mar, il sterg bine (nu-i place sa fie ud), ii fac pachetul frumos, il las pe dulapul din bucatarie. Intre timp, doua felii de paine le asez in toaster. Ii pun pe o tava micul dejun, fac si cafeaua (ness, caci mie asa imi place) si merg in camera unde mult-adoratul a dat deja drumul la televizor. Pe PROTV, as usual. Incepe negocierea: daca trebuie sa se barbiereasca, eu strang asternutul de pat. Daca nu, imi calca mie un halat si lui o camasa. Este pedant si meticulos cu imaginea lui, lucru pe care il apreciez dar il gasesc totodata enervant. Trec peste asta. Se face 7.15. Ma iau de el ca iar mesteca o ora 2 felii de paine. "Parca ai fi un copil!" ii spun deja enervata. "Ce vrei?! Mananc cat de repede pot!" Si gata! Suntem deja amandoi enervati. Se imbraca in 3 minute. Cronometrat. Eu in 10. Cel putin. Este deja 7.45. Este gata de plecare, cu cheile de la masina in mana. Eu pe jumate imbracata, abia ma machiez. Ca de obicei, eu sunt cea care intarzie. Mereu, fara exceptie.
Cu chiu cu vai, reusesc sa inchid usa de la casa. Ma uit grabita la mine, sunt in regula. Asta in timp ce sotul ma asteapta deja in masina. Pornim, dar acelasi Matiz verde ne taie calea la intersectie. Asteptam sa putem sa ne inscriem si noi in trafic, reusim sa depasim un mos taximetrist (prostul! cine i-a dat carnet??). Trecem prin fata Politiei. Ne bucuram un politai in masina oficiala nu are prioritate si este obligat sa astepte ca tot muritorul de rand la coada. Ajungem la spital. Repede, un pupic pe obraz si cobor din masina. "Sa ai grija!" "Si tu la fel!" Si gata. Mai vorbim o data la telefon peste zi, dar laconic. Telefonul costa si deocamdata nu avem bani. De fapt, mai tot timpul nu avem, insa este o alta poveste.
Seara (dupa-masa?) la 5.45 suna ca pleaca de la serviciu. "Mai iau paine?" "Nu, caci am luat eu." "Bine, atunci vin acasa" "Hai, te astept". Este un fel de a vorbi, de fapt il astept ca sa ii incalzesc mancarea. Mereu pe net, navigand mereu pe aceleasi doua forumuri de femei, cu televizorul pe Realitatea TV (ce vreti daca imi place sa fiu informata?) si ascultand Radio Deea. Ma simt ok, nervii mei sunt calmati. Vine, de fapt striga "Puiu, am veniiiiiit!!" Il iau in brate ca o sotie credincioasa si iubitoare ce sunt, ii scot mancarea din frigider, ii incalzesc. Intre timp, el da pe Antena, Prima, oriunde, se aseaza la calculator si isi verifica mailurile sau se mai joaca. Deja simt ca iau foc: iar nu s-a schimbat in hainele de casa, iar ma rog de el sa manance...

Revin! Caci se aproie ora cand soseste acasa si...am treaba!

Nervi de primavara!

Aer de primavara, muguri abia incoltiti, un soare anemic si eu, eu care abia astept sa ma plimb dar NU singura. Nu vreau singura, nu imi place singura! Imi suna telefonul. Nimic neobisnuit. Sotul. Aceasi discutie. "Cand vii acasa?" "Nu stiu, ca am multa treaba" "Iei tu paine sau eu?" "Ia tu, caci nu am cu ce" "Dar cum? Nu mai aveai 500.000?" "Am luat benzina de ei" "Bine, vorbim acasa" "Pa pa! Te iubi!" Si zdrang! ii inchid telefonul fara sa apuc sa ii spun ca "Da, si eu te iubi!". Nu-i nimic. Este obisnuit. Se bucura ca totusi nu i-am reprosat faptul ca iar nu adus gunoiul (este treaba lui gospodareasca), ca iar a vorbit cu maica-sa (desi stie ca ma irita). ca iar, ca iar...
Nimic nou. Abia avem 2 ani de "relatie", dar parca am stat toata viata cu el. Este un sentiment cald si obisnuit, dar cred ca pentru asta il iubesc atata. Este coltul meu de liniste in care ma regasesc in fiecare zi, nu imi da "zbucium" sufletesc, este pe scurt omul meu.
Il consider necesar in viata mea, imi "neutralizeaza" toti nervii, nervii mei, de care sunt asa de mandra. De cateva zile, nu mai "comunic" cu nimeni, nu "rezonez" pe aceeasi lungime de unda. Parca as fi defazata fata de restul lumii: mama (care de obicei ma crede Gigi contra), sister (Doamne! ce de batai am mai avut cu ea), colegele (prea mult estrogen strica!), pacientii, restul corpului medical din spital...
Fiecare zi cu rutina ei. De luni si pana vineri pot trasa exact pe ore programul meu. Dimineata fix la 6.45 merg sa pun de cafea. Ii scot sandvishurile mult-adoratului din frigider, ii spal un mar, il sterg bine (nu-i place sa fie ud), ii fac pachetul frumos, il las pe dulapul din bucatarie. Intre timp, doua felii de paine le asez in toaster. Ii pun pe o tava micul dejun, fac si cafeaua (ness, caci mie asa imi place) si merg in camera unde mult-adoratul a dat deja drumul la televizor. Pe PROTV, as usual. Incepe negocierea: daca trebuie sa se barbiereasca, eu strang asternutul de pat. Daca nu, imi calca mie un halat si lui o camasa. Este pedant si meticulos cu imaginea lui, lucru pe care il apreciez dar il gasesc totodata enervant. Trec peste asta. Se face 7.15. Ma iau de el ca iar mesteca o ora 2 felii de paine. "Parca ai fi un copil!" ii spun deja enervata. "Ce vrei?! Mananc cat de repede pot!" Si gata! Suntem deja amandoi enervati. Se imbraca in 3 minute. Cronometrat. Eu in 10. Cel putin. Este deja 7.45. Este gata de plecare, cu cheile de la masina in mana. Eu pe jumate imbracata, abia ma machiez. Ca de obicei, eu sunt cea care intarzie. Mereu, fara exceptie.
Cu chiu cu vai, reusesc sa inchid usa de la casa. Ma uit grabita la mine, sunt in regula. Asta in timp ce sotul ma asteapta deja in masina. Pornim, dar acelasi Matiz verde ne taie calea la intersectie. Asteptam sa putem sa ne inscriem si noi in trafic, reusim sa depasim un mos taximetrist (prostul! cine i-a dat carnet??). Trecem prin fata Politiei. Ne bucuram un politai in masina oficiala nu are prioritate si este obligat sa astepte ca tot muritorul de rand la coada. Ajungem la spital. Repede, un pupic pe obraz si cobor din masina. "Sa ai grija!" "Si tu la fel!" Si gata. Mai vorbim o data la telefon peste zi, dar laconic. Telefonul costa si deocamdata nu avem bani. De fapt, mai tot timpul nu avem, insa este o alta poveste.
Seara (dupa-masa?) la 5.45 suna ca pleaca de la serviciu. "Mai iau paine?" "Nu, caci am luat eu." "Bine, atunci vin acasa" "Hai, te astept". Este un fel de a vorbi, de fapt il astept ca sa ii incalzesc mancarea. Mereu pe net, navigand mereu pe aceleasi doua forumuri de femei, cu televizorul pe Realitatea TV (ce vreti daca imi place sa fiu informata?) si ascultand Radio Deea. Ma simt ok, nervii mei sunt calmati. Vine, de fapt striga "Puiu, am veniiiiiit!!" Il iau in brate ca o sotie credincioasa si iubitoare ce sunt, ii scot mancarea din frigider, ii incalzesc. Intre timp, el da pe Antena, Prima, oriunde, se aseaza la calculator si isi verifica mailurile sau se mai joaca. Deja simt ca iau foc: iar nu s-a schimbat in hainele de casa, iar ma rog de el sa manance...

Revin! Caci se aproie ora cand soseste acasa si...am treaba!